Speranța care nu se termină niciodată

(Sanaa, Yemen)

Sanaa este un oraș cu clădiri vechi frumoase, cu ferestre decorate și munți în depărtare. Familiile de acolo își iubesc profund copiii. Mulți oameni încearcă tot posibilul să trăiască zi de zi, chiar și atunci când viața este dificilă.

Un băiat pe nume Ahmed avea unsprezece ani. Locuia cu mama, tatăl și sora sa mai mică. Ahmed era bun și grijuliu, dar uneori se simțea obosit pe dinăuntru.

În unele zile, școala era întreruptă. În alte zile, mâncarea era mai simplă decât înainte. În alte zile, adulții vorbeau cu voci îngrijorate.

Ahmed voia să-și ajute familia, dar nu știa cum.

Într-o după-amiază, unchiul lui Ahmed a venit în vizită. Unchiul său a adus o pungă mică cu pâine și curmale. A adus și altceva - o carte mică, împachetată cu grijă.

Ahmed l-a privit pe unchiul său cum îi dădea cartea tatălui lui Ahmed și șoptea: “Acestea sunt povești din Injil… din Biblie.”

Tatăl lui Ahmed s-a uitat în jur, apoi a dat încet din cap și a ascuns cartea în siguranță.

În noaptea aceea, când copiii trebuiau să doarmă, Ahmed și-a auzit părinții vorbind încet. Apoi a auzit ceva ce nu mai auzise niciodată în casa lui:

o poveste biblică.

Ahmed s-a ridicat în liniște și a ascultat de după perdea.

Povestea era despre Isus. Era despre o furtună. Era despre pace. Era despre speranță.

Ahmed nu se putea opri din ascultat.

După ce tatăl său a terminat de citit, mama lui a șoptit: “Isus înțelege suferința. El este aproape de cei cu inima zdrobită”.”

Inima lui Ahmed se simțea caldă și ciudată, ca și cum o mică lumânare ar fi fost aprinsă în interiorul lui.

A doua zi, Ahmed l-a întrebat pe tatăl său: “Poți citi mai mult?”

Tatăl său ezită, apoi dădu din cap. “Da.”

La fiecare câteva zile, citesc câte o poveste. Isus vindecând oameni. Isus hrănind mulțimi. Isus primind copii. Isus murind pe cruce și înviind din nou.

Ahmed a fost uimit.

“De ce ar face Isus una ca asta?”, a întrebat Ahmed.

Tatăl său a răspuns încet: “Pentru că ne iubește. Ne iartă. Ne dă viață.”

Ahmed a început să se roage într-un nou fel — nici lungă, nici complicată.

“Isuse… Te rog ajută familia mea. Te rog dă-ne speranță.”

Și, încet, încet, Ahmed se simțea mai puternic pe dinăuntru.

Nu pentru că totul s-a schimbat repede în exterior, ci pentru că speranța a crescut în el.

Într-o zi, la școală, Ahmed a observat un băiat care stătea singur. Băiatul părea trist și furios în același timp. Unii copii îl evitau.

Ahmed și-a amintit de Isus care îi primea pe cei singuri și suferinzi.

Așa că Ahmed s-a așezat lângă el și i-a oferit jumătate din gustare.

Băiatul s-a holbat la el. “De ce ești drăguț?”

Ahmed ridică din umeri. “Pentru că… cred că Dumnezeu vrea să ne pese.”

Cu timpul, Ahmed a început să-i încurajeze pe alții. A început să-și ajute sora cu temele. Îi vorbea cu blândețe mamei sale când părea obosită. Se ruga împreună cu tatăl său pentru vecinii lor.

Ahmed a învățat ceva important:

Speranța nu înseamnă să te prefaci că viața e ușoară.

Speranța înseamnă încrederea în Isus, chiar și atunci când viața e grea.

Și Dumnezeul speranței ne poate umple de bucurie și pace — așa că revărsăm de speranță prin puterea Duhului Sfânt.